MINISTERUL PUBLIC
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

 

Cuvânt  înainte

 

În lumea dinamică pe care o parcurgem, adeseori avem nevoie de verificarea direcției de înaintare, a valorilor culturale pe care să le împărtășim și apărăm. Pentru aceasta privim spre tradițiile instituționale, principiile și valorile trecutului, apoi aruncăm priviri spre viitor, identificând repere și valori similare celor care corespund culturii noastre instituționale. Aici și acum, prezentul suntem noi – magistrații Ministerului Public – o instituție care a străbătut valurile istoriei și a avut puterea să revină pe orbita valorilor europene care au influențat evoluția României. Subscriem, iată, confluenței dintre istorie și perspective demersul editorial căruia îi suntem creatori, prin efortul unor colegi care au pus în operă această cercetare științifică.  

Faptul editorial concretizat prin volumul dedicat memoriei noastre instituționale, dar și prin etalarea reprezentativă a proiectelor noastre, intitulat „Ministerul Public – istorie și perspective”, constă conjunctural în valoarea sa aniversară, dar are, deopotrivă, și un semnificativ caracter științific.

Este de remarcat abordarea documentată a originilor istorice ale organizării judiciare în spațiul românesc, în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Mai cu seamă pe fondul Regulamentelor Organice, observăm cristalizarea celor dintâi forme instituționale cu rol judiciar. Sunt analizate apoi: distincția  dintre elementele constitutive ale acelora ce aveau să devină, în contextul separației puterilor în stat, puterea  judecătorească și cea administrativă; definite primele responsabilități judiciare, cu precizarea distinctă a celor destinate procurorilor  și judecătorilor, ceea ce constituie o diviziune clară a rolului judiciar al celor două componente indispensabile făuririi actului de justiție.  

Evoluția organizării și a principalelor responsabilități ale Ministerului Public în perioada României moderne și contemporane, perioadă  asupra căreia putem face unele aprecieri, dovedește și neajunsurile, dar și virtuțile profesionale manifeste la nivel de sistem. Evidențiindu-le ca atare, în sensul precizării lor categoriale, semnalăm, ca neajunsuri: ofensiva mentalităților contraproductive; recrudescența obsesivă a imposturii profesionale, încurajată și susținută, cel mai adesea, de către vectori din celelalte puteri ale statului; extravaganțele pretins conceptuale ale „împliniților” de conjunctură; nonconformismul de paradă, străin întru totul celui constructiv; o anume influență a formelor seducătoare ale realităților false, prefabricate, induse prin acțiunile perverse ale manipulării. Opuse acestor vulnerabilități, identificăm: încurajarea instituțională a inovației în faptul judiciar; supremația manifestă a ideilor de anvergură în perioadele critice ale istoriei; depășirea oportună a definițiilor statice ale fenomenului infracțional; detașarea de superficial, ca argument al valorii intrinseci a instituției judiciare; valorificarea energiei utile consumate în cauzele pierdute; situarea, indiferent de natura conducătoare a  țării, pe frontul care definea puterea justiției, și nu pe cel pe care se propovăduiau  sloganurile alienante ale justiției puterii.   

O asemenea lucrare, proiect editorial de o însemnătate specială în însăși istoria devenirii noastre instituționale, a necesitat punerea sau, după caz, repunerea, în locul cuvenit, ca răspunsuri la impedimentele inevitabile unei evoluții neliniare, uneori opresive, alteori aflată prea mult sub influențe partinice, a adevărului care poate fi credibil numai atunci când nu are concurent.  Acestei exigențe, lucrarea i-a răspuns, inspirat, laborios, convingător.  Astfel, privind retrospectiv, într-un rezumat al răspunsurilor sale la comandamentele devenirii istorice, Ministerul Public a demonstrat că forța ordinii sistemice este concentrată în fondul comun și în promovarea competențelor  de anvergură; că, esențial, lupta pentru viitor începe întotdeauna cu îndreptarea erorilor de până atunci. A mai dovedit că tradiția este, în cele din urmă, o experiență rezultată din exercițiul istoric al profesiei, fără de care construcția oricărui proiect este sortită incertitudinii; că obligația, determinată de principiile, idealurile și normele care  afirmă interesele generale ale societății, nu numai că are valoare morală inconfundabilă, dar constituie chintesența menirii judiciare; că autoritate înseamnă înțelegerea întocmai a rostului instituțional,  nedeformat de vicisitudinile trecătoare ale vremurilor, înseamnă omniprezența nediscriminatorie a severității în câmpul judiciar, înseamnă curajul continuu de a te împotrivi nedreptăților de orice fel și nicidecum nu înseamnă forță, în manifestarea ei  înveșmântată în rolurile vremelnice de pe o treaptă sau alta a arhitecturii instituționale. Dintr-o altă perspectivă, a viitorului, racordați organic la cerințele specifice menirii noastre, transmise și modelate de exigențele tot mai presante ale societății, saltul calitativ al activității noastre impune, la alt nivel, o altă conduită. În prezent, în scopul consolidării condiției judiciare,  atenția noastră, a celor care ne aflăm în serviciul Constituției, trebuie să fie focalizată pe atuurile transtemporale ale conștiinței noastre de procurori, respectiv: limpezirea scopurilor bine argumentate; flexibilizarea capacităţii de reacţie rapidă la provocările realităţii şi rezilienţa la acestea; abandonarea strategiilor de rutină, anchilozate în modele vetuste, ineficiente în gândirea și practica dezvoltării sociale; redescoperirea raporturilor dintre maturitatea răbdării și valoarea decantată;  contestarea pozitivă și, firește, oportună a culturii dominante, date fiind, inevitabil, caracterul său istoric și nevoia implacabilă de schimbare și, nu în ultimul rând, descurajarea sistematică a obedienței unipersonale.

Excelând printr-un volum considerabil de informații, rezultate dintr-o documentare laborioasă, obiectivă și exactă, lucrarea realizează o analiză a evoluției Ministerului Public în regimul totalitar, sub rigorile dictatoriale ale constituțiilor din 1948, 1952 și 1965, pentru ca apoi  să  îi sublinieze prefacerea  și afirmarea sub auspiciile reconstrucției democratice a României.  

Este de remarcat capitolul lucrării destinat elogierii unor personalități care, îndeplinind funcția de procurori generali ai statului, au amprentat semnificativ timpul și spațiul istoric al României moderne. Simpla expunere a personalității lor ne relevă: stabilitatea energică a conștiinței sociale; statutul, informal evident, de adevărați cărturari ai Cetății, de unde și o deschidere intelectuală sustrasă oricăror complexe; continuitatea încurajatoare a capacității germinative a ideilor de anvergură; respectul față de viitor prin valorificarea superioară a tradiției. Ne relevă, de asemenea,  conectarea profundă  la realitățile nedeformate în vreun fel ale societății pe care o slujeau; altruismul profesional; devotamentul necondiționat față de Constituție; remarcabila contribuție practică, teoretică și metodologică la dezvoltarea doctrinei și științelor juridice și administrative. Toate acestea sunt produsul profesional al unei vaste experiențe juridice, acești înalți magistrați provenind din întreg spectrul justiției. Ei erau purtătorii unei impresionante culturi juridice și, important, umanistă, cu o altitudine și rezistență morală, dar și profesională, la impactul generat de schimbările de regim politic.

Apreciind conținutul remarcabil al lucrării, asupra căruia am insistat doar prin evidențierea rezumativă a fondului de teze, idei și concepte care răzbat din capitolele alcătuitoare, remarcăm profilul său editorial. În acest sens, sunt de relevat: arhitectura de largă cuprindere documentară, fără a părăsi, însă, esența discursului general; inducerea unei perspective metodologice care ar putea fi utilă unor proiecte viitoare asemănătoare;  un registru al exprimării care pune în evidență nivelul de cultură al autorilor; predispoziția către cercetare,  orientată spre identificarea, înțelegerea, explicarea și punerea în valoare a teoriei și practicii judiciare, din perspectiva evoluției organizaționale. Este contextul în care adresăm, colegial, mulțumiri  celor care au contribuit la elaborarea acestei monografii, făcând posibilă, prin eforturi doar de ei știute, apariția lucrării. În acest cadru, o menţiune specială se cuvine a fi acordată Institutului de Cercetări Juridice “Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, personal directorului acestuia, prof. univ. dr., dr. hc  Mircea Duţu, pentru eforturile depuse în vederea elaborării acestei lucrări la standarde academice, inclusiv prin volumul valoros de informaţii oferit lectorului.

Conținutul lucrării, în care tradiția se impune ca esență a prezentului, ne îndreaptă spre asumarea unei concluzii revelatoare. Sub amprenta evoluției istorice, responsabilitatea esențială a instituției judiciare românești a rămas neschimbată. A suportat însă, treptat, schimbări prin redefinirea conceptului. Astfel, rolul istoric al instituției judiciare este marcat, la antipozi, de evaluarea potrivit căreia procurorii erau „slujbași orânduiți de către stăpânire pe lângă deosebitele judecătorii și divanuri ca să privegheze cu dinadinsul de a se păzi cu toată scumpătatea pravilele spre a face cunoscut stăpânirea a toate lucrurile și trebuințele acelei judecătorii.”[1] Actuala reglementare prevede că  „În activitatea judiciară, Ministerul Public  reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și libertățile și drepturile cetățenilor.[2] Prin urmare noi, instituția de azi,  vom fi esența Ministerului Public de mâine, care va avea același rol, aceeași misiune, dar în condițiile concrete ale Mileniului III.  Noi vom transmite generațiilor viitoare de magistrați, făclia culturii instituționale primită de la generațiile anterioare, împreună cu motto-ul „Virtus Romana Rediviva.”

 

Prof. univ. dr. Augustin Lazăr

Procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

 

[1] A se vedea Capitolul I,  Începuturile Ministerului Public, p. 23.

[2] Constituția României, art.131 alin.(1)