În temeiul art. 4142 alin. 1 din
Codul de procedură penală şi art. 25 lit. a din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, vă sesizez cu
referitor la
aplicarea dispoziţiilor procesual penale privind exercitarea dreptului la
apărare în situaţia în care
părţile au fost asistate sau reprezentate de persoane care nu au
dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995.
Jurisprudenţa
actuală în această materie este diferită în funcţie de
opţiunea instanţelor de a achiesa la una dintre orientări :
1. Într-o
primă abordare s-a recunoscut dreptul de a asista părţile în
procesul penal şi persoanelor care
nu au dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995,
fără o motivare expresă (
anexele nr. 1-6).
2. Într-o
altă orientare, alte instanţe au considerat că asistenţa juridică acordată
de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile
Legii nr. 51/1995 şi, totodată, nu este membru al unui barou
constituit în temeiul acestei legi echivalează
cu lipsa apărătorului şi atrage nulitatea absolută a
actului procesual ( anexele nr. 7 - 16 ).
*
* *
Dreptul la apărare este
consacrat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional cu privire
Prevenirea vătămării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a
drepturilor ce derivă din ele nu se poate realiza fără
cunoaşterea acestora, a modului şi limitelor de exercitare, precum
şi garanţiilor oferite de lege pentru protecţia lor.
Antrenarea
răspunderii penale a inculpatului şi obligarea sa la repararea
prejudiciilor cauzate, alături de alte persoane chemate, potrivit legii,
să răspundă din punct de vedere civil se poate face prin aflarea
adevărului (art. 3 din Codul de procedură
penală) numai pe bază de probe din care să rezulte, fără dubiu,
săvârşirea de către acesta a infracţiunii, cu
vinovăţie, existenţa unui prejudiciu şi întinderea lui, existenţa sau
inexistenţa cauzelor în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale este împiedicată.
În practică s-a constatat că,
de cele mai multe ori, persoanele cercetate, cele chemate să
răspundă civil alături de acesta ori cele vătămate
prin fapte penale nu pot sau nu au pregătirea şi
cunoştinţele juridice necesare pentru a contribui la aflarea
adevărului prin formularea de cereri sau excepţii, indicarea de probe utile şi concludente
cauzei ori exercitarea în termen şi motivat a căilor ordinare sau extraordinare
de atac.
Pentru
a se da eficienţă principiului
egalităţii tuturor cetăţenilor la un proces echitabil, legea a instituit garanţii ale dreptului de apărare
cuprinse în norme juridice procesuale (art. 171 – 174 din Codul de
procedură penală), ceea ce impune ca persoane având
cunoştinţe juridice de specialitate, denumite generic apărător, să acorde asistenţă
juridică participanţilor în procesul penal sau să-i reprezinte,
ales sau din oficiu, în condiţiile
legii.
Rolul apărătorului este de a
preîntâmpina orice greşeală
sau violare a legii din partea organelor judiciare.
Dacă
învinuitului sau inculpatului îi este îngăduit să facă orice
susţinere pentru salvarea sa,
apărătorului nu-i este permis să-şi depăşească
atribuţiile conferite expres de
lege.
Pe cale de
consecinţă, apărătorul este obligat să-şi
exercite activitatea potrivit scopului pentru care a fost recunoscut, cu
bună credinţă şi cu respectarea ordinii publice şi a
bunelor moravuri.
Profesia
de avocat constituie o componentă
complementară a sistemului judiciar naţional, pe care îl slujeşte,
contribuind efectiv la asigurarea echităţii în cadrul procesului,
desfăşurarea lui în termen rezonabil şi soluţionarea
legală a raporturilor juridice conflictuale deduse judecăţii,
contribuind efectiv la consolidarea statului de drept.
Prin
Legea nr. 51 din 7 iunie 1995
privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, modificată
şi completată prin Legea nr. 255 din 16 iunie 2004, şi Statutul
profesiei s-au instituit reguli stricte privind problematica acestei profesii: primirea
în avocatură şi definitivarea, regimul disciplinar,
contribuţiile băneşti, pregătirea profesională,
asigurările sociale, repararea prejudiciului, Codul deontologic, regimul
avocaţilor stagiari, asistenţa
juridică gratuită şi din
oficiu, încetarea şi suspendarea calităţii de avocat,
drepturile şi îndatoririle acestora etc.
Totodată
legea enumără şi modalităţile prin care se realizează activitatea avocatului (art. 3). Mai mult, se instituie condiţii limitative de exercitare
a profesiei, şi anume condiţiile în care avocaţii înscrişi
în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii
Naţionale a Barourilor din România
pot să acorde asistenţă juridică (art. 1 pct. 1, 2 şi
Monitorul Oficial nr. 284 din 31 mai 2001, respectiv Monitorul Oficial nr. 45 din
13 iunie 2005).
Baroul este compus din toţi
avocaţii dintr-un judeţ sau din municipiul Bucureşti şi se
constituie şi funcţionează doar în cadrul U.N.B.R în
condiţiile prezentei legi şi Statutului profesiei, având
personalitate juridică, patrimoniu şi buget proprii, iar Uniunea Naţională a Barourilor
din România (U.N.B.R.) este
formată din toate barourile, fiind o persoană juridică de interes public, cu patrimoniu şi
buget proprii (art. 48 şi art. 57) .
Deoarece
persoanele juridice de drept privat sunt create din iniţiativă privată
şi generează un serviciu
particular, chiar dacă urmăresc un interes general, regimul lor juridic fiind comun1,
s-a interzis expres constituirea
şi funcţionarea de barouri în afara U.N.B.R., fiind declarate nule de drept actele de constituire şi înregistrare
ale acestora ( art. 1 pct. 3 ).
Pentru
aceeaşi raţiune de interes public s-a dispus, potrivit art. 82 alin. 1 din Legea nr. 255/2004,
că persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte
normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să
desfăşoare
activităţi de consultanţă, reprezentare
sau asistenţă juridică,
în orice domenii, îşi
încetează de drept activitatea.
1).
Reflexii asupra noţiunii persoanelor
juridice de drept public” de E.D. Trangul în Pandectele Române, 1948, vol. IV,
filele 56 – 58; ex. Legea nr. 21/1924 pentru persoanele juridice –
Asociaţii şi Fundaţii, abrogată şi înlocuită prin
O.G. nr. 26/2000 ; Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale .
Alineatul 2 al aceluiaşi
articol impune încetarea de drept a efectelor
oricărui act normativ administrativ sau jurisdicţional prin care au
fost recunoscute ori încuviinţate
activităţi de consultanţă, reprezentare şi
asistenţă juridică contrare
dispoziţiilor prezentei legi, fiind exceptată de la prevederile art. 1
şi 2 numai profesia de consilier
juridic, care va fi exercitată
potrivit Legii nr. 514/2003.
În
fine, pe lângă infracţiunea tipică de exercitare, fără
drept, a oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de
avocat de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul
avocaţilor acelui barou, sancţionată de art. 281 din Codul
penal cu referire la art. 25 din Legea nr. 51/1995, prin art. 82 alin. 1 teza a II-a, introdus prin
Legea nr. 255/2004, a fost încriminată şi continuarea,
fără
drept, de către persoanele fizice sau juridice a activităţilor
specifice profesiei de avocat.
*
* *
Principiul
legalităţii procesuale impune aplicarea întocmai a tuturor normelor
juridice ce reglementează desfăşurarea procesului penal, cu
respectarea strictă a condiţiilor substanţiale şi de
formă prevăzute de legea penală.
Sancţiunea procedurală în
cazul nesocotirii condiţiilor prevăzute de lege pentru neîndeplinirea
sau îndeplinirea vicioasă a actului procedural sau procesual este nulitatea acestuia, deoarece se aduce o
atingere unui drept sau interes personal.
Potrivit art. 197 alin. 2 şi 3 din
Codul de procedură penală, dispoziţiile referitoare la
asistarea inculpatului de către apărător, când este obligatorie
potrivit legii, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, sancţiune care nu poate fi
înlăturată în nici un mod, poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în
considerare de instanţă chiar din oficiu.
Nulitatea relativă poate fi convertită într-o nulitate
absolută atunci când, în orice stare a procesului, instanţa consideră că anularea
actului făcut cu încălcarea legii este necesară pentru justa
soluţionare a cauzei şi aflarea adevărului ( art. 197 alin. 4
teza finală din Codul de procedură penală).
În acest caz, instanţa va lua în considerare din oficiu
încălcarea dispoziţiei legale2.
Consider
că garantarea dreptului la
apărare, conform art. 6 din Codul
de procedură penală, asigurarea asistenţei juridice
obligatorii şi exercitarea dreptului
la apărare prin alegerea unui apărător de către fiecare
dintre părţile din procesul penal se poate realiza numai de către persoane care au
dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995 şi este
membru al unui barou constituit în temeiul acestei legi.
Concluzia
se întemeiază, pe de o parte, pe caracterul
neechivoc al normelor cuprinse în art. 197 alin. 2 şi 3 din Codul de
procedură penală, iar pe de
altă parte pe caracterul imperativ
al prevederilor Legii nr. 51/1995 ce au relevanţă asupra
dispoziţiilor alineatului 4 teza finală a articolului 197. Aceste caracteristici sunt generate de importanţa deosebită a valorii
sociale protejate, drept constantă a interesului general al bunei
funcţionări a autorităţii judecătoreşti, independenţei judecătorului ce se
supune numai legii şi procurorului, care îşi exercită
funcţia apărând drepturile persoanei, ambii fiind obligaţi ca,
în întreaga lor activitate să asigure supremaţia legii şi un
tratament juridic nediscriminatoriu participanţilor la procedurile
judiciare, indiferent de calitatea acestora (art.2 pct.3 şi art.4 din Legea nr.303/2004, republicată,
2). „Explicaţii teoretice ale Codului de
procedură penală” Partea generală vol. I, filele 410 şi
411, de Vintilă Dongoroz.ş.a
privind
statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 62 pct. 3 din
Legea nr. 304/2004, republicată, privind organizarea judiciară) .
Totodată această apreciere decurge logic şi din
împrejurarea că, acceptând teza contrară s-ar recunoaşte ca licite efectele unor raporturi juridice
născute din infracţiunile de exercitare, fără drept, a
activităţilor de asistenţă juridică specifică
profesiei de avocat şi de către o persoană înscrisă într-un
barou al unei asociaţii sau fundaţii recunoscute printr-o
hotărâre judecătorească, chiar
şi după dizolvarea
sau desfiinţarea acestora anterior
intrării în vigoare a Legii nr.
255/2004, ori continuarea sau exercitarea fără drept a avocaturii în
afara structurii U.N.B.R ulterior adoptării Legii nr. 255/2004,
infracţiuni prevăzute de art. 281 din Codul penal în referire la art.
25, respectiv art. 82 din Legea nr. 51/1995, ceea ce ar constitui o nesocotire gravă atât a principiului
legalităţii procesului penal cât şi al dreptului la
apărare.
Justeţea acestei
opinii este confirmată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului
şi Curtea Constituţională3.
Concluzionând cele menţionate consider că asistenţa
juridică acordată de o
persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii
nr. 51/1995 şi, totodată, nu
este membru al unui barou constituit în temeiul acestei legi echivalează cu lipsa
apărătorului
şi atrage nulitatea absolută a
actului procesual, în condiţiile art. 197 alin. 2 şi
alin. 4 teza finală din Codul de procedură penală.
3). Cauza Pompiliu Bota contra României
– cererea nr. 24057/2003 - Curtea
Constituţională, deciziile art. 66 din 21 mai 1996, nr. 391 din 14
octombrie 1997, nr. 146 din 7 octombrie 1999, nr. 234 din 25 mai 2004 şi nr.260 din 12 mai
2005.
*
* *
Având în vedere cele expuse solicit să constataţi că această problemă de
drept a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor
judecătoreşti şi printr-o decizie obligatorie, să
stabiliţi modul unitar de interpretare şi aplicare a
dispoziţiilor legale.
PROCUROR GENERAL,
Laura Codruţa Kővesi