Nr.6814/1721/III-5/2008
În temeiul art. 4142 alin. 1 din
Codul de procedură penală şi a art.25 lit.a din Legea
nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, vă
sesizez cu
privind incidenţa cazului
de incompatibilitate prevăzut de art.49 alin.4 din Codul de procedură
penală în ipoteza trimiterii cauzei la procuror în vederea redeschiderii
urmăririi penale, prevăzută de art.2781 alin.8 lit.b
cu referire la art.273 alin.11 din Codul de procedură
penală.
Examenul jurisprudenţei
actuale, în materie penală, evidenţiază două orientări
cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al
practicii judiciare, astfel :
1) Unele instanţe au considerat că, în
ipoteza trimiterii cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi
penale prevăzută de art.2781 alin.8 lit.b din Codul de
procedură penală, persoana
care iniţial a efectuat urmărirea penală, ca organ de cercetare
penală sau ca procuror, devine
incompatibilă în acea cauză.
Prin urmare, în astfel de situaţii
instanţele au reţinut incidenţa prevederilor art.49 alin.4 din
Codul de procedură penală şi, în consecinţă, în
temeiul art.2781 alin.8 lit.b din acelaşi cod, au admis
plângerea împotriva soluţiei de netrimitere în judecată şi au
trimis cauza procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale
(Anexele 1 - 6).
Adepţii
acestui punct de vedere au considerat că redeschiderea urmăririi penale (art.2781 alin.8
lit.b) şi restituirea cauzei la
procuror în vederea refacerii urmăririi penale (art.332) nu constituie
instituţii juridice distincte, ambele fiind cazuri de reluare a
urmăririi penale dispuse de către instanţă şi, ca
atare, au extins prin analogie aria de aplicare a dispoziţiilor art.49
alin.4 din Codul de procedură penală şi la această
primă ipoteză.
2) Într-o
altă orientare, instanţele au apreciat că, în situaţia
menţionată, persoana care a efectuat iniţial urmărirea
penală nu devine incompatibilă (Anexele 7 - 8).
În
motivarea acestei soluţii s-a argumentat că prevederile art.49 alin.4
se limitează numai la situaţia în care instanţa a dispus
refacerea urmăririi penale, care presupune „întocmirea din nou a actelor
de urmărire penală”.
Apreciez că ultima soluţie este
cea legală.
*
* *
Conform
doctrinei[1],
incompatibilitatea nu
reprezintă, în esenţa ei, o incompetenţă, ci se
înfăţişează ca o situaţie de inadecvare în care se
află unul dintre subiecţii procesuali oficiali faţă de o
cauză penală concretă şi care constituie un
impediment în ceea ce priveşte participarea acestuia la rezolvarea
acelei cauze, fiind menită să asigure încrederea în buna administrare
a justiţiei.
Această
situaţie se iveşte atunci când un subiect procesual care a avut o
anumită poziţie procesuală într-o cauză penală este
chemat să participe în aceeaşi cauză într-o altă
poziţie procesuală care este inconciliabilă
cu cea dintâi. Poziţiile procesuale sunt inconciliabile atunci când
ocuparea lor de către acelaşi subiect procesual în aceeaşi
cauză penală generează suspiciuni asupra
imparţialităţii sale subiective şi/sau obiective.
Potrivit art.49 alin.4 din Codul de procedură
penală, persoana care a efectuat urmărirea penală este
incompatibilă să procedeze la refacerea
acesteia, când refacerea este dispusă de instanţă. Prin aceste
dispoziţii legiuitorul a urmărit să asigure eliminarea
oricăror îndoieli cu privire la obiectivitatea organului judiciar în
rezolvarea cauzelor.
Conform art.201 din acelaşi cod, urmărirea
penală este realizată de procuror şi organele de cercetare
penală.
Prin
urmare, situaţia de incompatibilitate menţionată vizează
persoana care a efectuat urmărirea penală fie ca procuror, fie ca
organ de cercetare penală, în ipoteza în care refacerea urmăririi penale s-a dispus de către
instanţa de judecată.
Pe de
altă parte, ipoteza prevăzută de art.2781 alin.8 lit.b cu referire la art.273 alin.11
din Codul de procedură penală are în vedere reluarea
urmăririi penale în cazul în care judecătorul admite plângerea
împotriva ordonanţei sau, după caz, a rezoluţiei procurorului de
scoatere de sub urmărire penală, încetare a urmăririi penale ori
de clasare şi trimite cauza procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale.
*
* *
Activitatea procesuală, deşi în mod
obişnuit progresivă, nu este concepută ca o activitate
ireversibilă, existând posibilitatea reîntoarcerii cauzei la etapele prin
care a trecut.
Astfel,
dacă s-a dispus trimiterea în judecată, instanţa are
posibilitatea, în condiţiile legii, să hotărască reluarea
ciclului procesual restituind cauza procurorului şi determinând o
nouă activitate de urmărire penală. De asemenea, soluţiile
de neurmărire penală au şi ele un caracter relativ,
neconstituind piedici definitive în redeschiderea unor urmăriri în care
anterior s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea
urmăririi penale.
Reluarea urmăririi penale este
deci instituţia procesuală cu ajutorul căreia se asigură
desfăşurarea procesului penal prin reactivarea cursului urmăririi penale în cazurile
prevăzute de lege.
Rezolvarea
problemei de drept ce constituie obiectul prezentului demers impune o
analiză comparativă a cazurilor
de reluare a urmăririi penale în ipotezele restituirii cauzei la
procuror în vederea refacerii urmăririi penale, respectiv redeschiderea
urmăririi penale.
Potrivit art.272 cu referire la art.332 alin.2
din Codul de procedură penală, restituirea
în vederea refacerii urmăririi penale se dispune doar de către
instanţa de fond – după ce procurorul, prin rechizitoriu, s-a dezînvestit şi a sesizat
instanţa cu judecarea conflictului de drept penal, în cazul nerespectării dispoziţiilor privitoare la
competenţa după materie sau după calitatea persoanei, sesizarea
instanţei, prezenţa învinuitului sau a inculpatului şi asistarea
acestuia de către apărător.
Prin
urmare, motivul restituirii îl
reprezintă nesocotirea prevederilor legale ce atrag nulitatea
absolută a tuturor actelor de urmărire penală (art.332 şi
art.197 alin.2 din Codul de procedură penală), iar temeiul juridic îl constituie hotărârea instanţei de fond.
Pe de
altă parte, conform art.273 din
acelaşi cod, redeschiderea
urmăririi penale - deşi reprezintă tot o modalitate de
reluare a urmăririi penale, are ca situaţie premisă o
soluţie de neurmărire, cu privire la care se constată ulterior
că nu se justifică fie pentru că a fost greşit
adoptată iniţial, fie pentru că a dispărut împrejurarea pe
care s-a întemeiat soluţia în
momentul în care a fost luată.
Această
măsură se dispune după terminarea urmăririi penale fie de
către acelaşi procuror sau de către prim-procurorul parchetului (în
cadrul exercitării controlului ierarhic), din oficiu ori, după caz,
la plângerea persoanei ale cărei interese legitime au fost
vătămate, conform art.278 din Codul de procedură penală,
fie de către judecător la plângerea persoanei nemulţumite,
potrivit art.2781 alin.8 lit.b din acelaşi cod.
Procedura
prevăzută de art.2781 are natura juridică a unei
garanţii procesuale de respectare a legalităţii în această
primă fază a procesului penal.
Totodată,
conform art.273 alin.2 din Codul de procedură penală, temeiul juridic al redeschiderii
urmăririi penale îl constituie, în toate cazurile, ordonanţa procurorului.
Rezultă
că redeschiderea urmăririi penale – deşi constituie tot o
modalitate de reluare a urmăririi penale, este total diferită de
restituirea cauzei pentru refacerea urmăririi penale, prima reprezentând
un remediu procesual, iar cea de-a
doua, o sancţiune procesuală.
Mai mult,
refacerea urmăririi penale presupune întocmirea
din nou a actelor de urmărire penală atunci când instanţa de
judecată a constatat nulitatea totală sau parţială a
acestora, fiind deci firesc ca în acest caz urmărirea penală să
nu mai poată fi refăcută de către aceeaşi
persoană (procuror sau organul de cercetare penală) care a efectuat
actele anterior măsurii de restituire dispusă de instanţă.
Chiar
şi în acest caz de reluare a urmăririi penale există
situaţii care nu atrag incidenţa prevederilor art.49 alin.4 din Codul
de procedură penală.
Astfel, instanţa supremă a statuat
că procurorul este incompatibil numai dacă a efectuat personal acte
de cercetare penală, nu şi atunci când a condus şi controlat
activitatea organului de cercetare penală care a efectuat aceste acte.
În acest
sens s-a avut în vedere că, potrivit art.209 alin.1 şi art.216 din
Codul de procedură penală, procurorul exercită supravegherea
asupra actelor de urmărire penală – în cadrul căreia, conform
art.262 pct.1, dispune şi asupra soluţiilor ce se dau în cauză,
inclusiv rechizitoriul, situaţie care, evident, este diferită de
efectuarea a însăşi activităţii de urmărire
penală, la care se referă prevederile art.49 alin.ultim din Codul de
procedură penală[2].
În schimb,
spre deosebire de refacerea urmăririi penale, în cazul redeschiderii
urmăririi penale în ipoteza prevăzută de art.2781
alin.8 lit.b cu referire la art.273 alin.11 din Codul de procedură
penală, instanţa de judecată, admiţând plângerea împotriva
soluţiei, nu va desfiinţa actele de urmărire penală ci numai ultimul act procedural al
urmăririi penale, respectiv rezoluţia sau ordonanţa de netrimitere în judecată, procurorul
având obligaţia de a clarifica, în continuare, faptele şi împrejurările
şi de a administra mijloacele de probă indicate de judecător.
Aşadar,
cu atât mai mult în această ipoteză, când nu sunt desfiinţate
actele de urmărire penală existente, persoana care a instrumentat cauza iniţial nu devine incompatibilă să
completeze urmărirea penală.
În
concluzie, situaţia de incompatibilitate prevăzută de
art.49 alin.4 din Codul de procedură penală vizează persoana
care a efectuat urmărirea penală, fie ca organ de cercetare
penală, fie ca procuror, numai în ipoteza restituirii cauzei pentru refacerea urmăririi penale,
prevăzută de art.332 din Codul de procedură penală.
*
* *
Având
în vedere cele expuse, vă solicit să constataţi că
această problemă de drept a primit o soluţionare diferită
din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie
obligatorie, să stabiliţi modul unitar de interpretare şi
aplicare a dispoziţiilor legale.
Procuror
general,
Laura Codruţa Kövesi