Nr.1163/C/3778/III-5/2009

 

 

 

 

 

 

C ă t r e

 

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

 

                   În temeiul art.4142 alin.1 din Codul de procedură penală şi a art.25 lit.a din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi având în vedere solicitarea nr.5/SU/2009 din 9 iunie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti ( 856/III-5/2009 ), vă sesizez cu

 

RECURS ÎN INTERESUL LEGII

 

privind admisibilitatea cererilor de revizuire, respectiv contestaţie la executare în cazul incidenţei  autorităţii de lucru judecat.

 

                   Examenul jurisprudenţei evidenţiază două orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar :

                   1) Într-o primă orientare, instanţele, constatând existenţa autorităţii de lucru judecat, au respins cererile fără a examina cauza pe fond, calificându-le ca:

-  inadmisibile (Anexa II; 1 - revizuire; Anexa II; 2 -  contestaţie la executare),

-   rămase fără obiect (Anexa II; 6 – contestaţie la executare) ori ca

-  efect al autorităţii de lucru judecat ( Anexa II; 3 – revizuire; Anexa 2; 4, 5 – contestaţie la executare );

                   2) În a doua orientare, deşi s-a constatat existenţa autorităţii de lucru judecat, cererile au fost soluţionate pe fond (Anexa II; 7-19 -  revizuire; Anexa II; 20-22 - contestaţie la executare).

 

                   Apreciez că soluţia legală este cea a respingerii cererilor, întemeiată pe existenţa autorităţii de lucru judecat, ca inadmisibile.

 

*

*                 *

 

                   Legea penală ori procesual penală nu oferă o definiţie noţiunii autorităţii de lucru judecat, nu îi identifică natura şi nici regimul juridic, aşa cum o face legea civilă (art. 1201 din Codul civil – este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate; art. 137, art. 166 din Codul de procedură civilă); există doar menţiuni expressis verbis ale principiului în unele dispoziţii procesual penale (art. 10 litera j, art. 22 C.p.p) sau explicitări punctuale (art. 3859 punctul 15 teza I C.p.p).

          Cu toate acestea, principiul funcţionează deplin şi în dreptul procesual penal, doctrina fiind aceea care a configurat definiţia sa ca fiind „ansamblul de efecte acordate de lege hotărârii judecătoreşti definitive, în scopul de a fi executată şi de a împiedica o nouă urmărire pentru aceeaşi faptă (…) hotărârea penală definitivă este considerată că exprimă adevărul”[1].

          Cu toate că definiţia se referă la hotărârile penale prin care se soluţionează un raport de drept substanţial având ca obiect tragerea la răspundere penală, principiul trebuie considerat incident şi în cazul acelor hotărâri penale care nu au un astfel de obiect, ci prin care se soluţionează căi extraordinare de atac (contestaţia în anulare, revizuirea) ori chestiuni privind faza de executare a procesului penal.

          În măsura în care există o hotărâre definitivă în materiile enunţate, privind aceleaşi părţi, având acelaşi obiect (beneficiul juridic ce se solicită ori scopul ce se urmăreşte) şi aceeaşi cauză (faptul juridic sau material care constituie temeiul legal al beneficiului reclamat) se va configura autoritatea de lucru judecat. Aceasta va putea fi opusă ca excepţie (exceptio rei iudicatae) care va împiedica reanalizarea fondului cauzei definitiv soluţionate.

          Este o excepţie de ordine publică cu consecinţa posibilităţii invocării sale de către orice parte procesuală interesată şi este, totodată, o excepţie de fond, iar nu de procedură. Caracterizarea excepţiei ca având caracterul de fond este justificată de faptul că priveşte exercitarea dreptului la acţiune, iar nu acte sau fapte procesuale, aşa cum o fac excepţiile de procedură. Pe de altă parte, exceptio rei iudicatae implică o minimă analiză a fondului hotărârii anterioare pentru a putea concluziona asupra existenţei condiţiilor lucrului judecat, elementelor structurale ale acestuia (identităţile menţionate anterior).

          Sancţiunea procedurală care intervine ca urmare a constatării autorităţii de lucru judecat va fi inadmisibilitatea cererii; aceasta deoarece se încearcă, printr-o astfel de cerere, exercitarea unui drept epuizat prin utilizarea din nou a unei căi procesuale deja folosite şi valorificate.

 

*

*                 *

                  

                   Având în vedere cele expuse, vă solicit să constataţi că această problemă de drept a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, să stabiliţi modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.

 

 

 

PROCUROR GENERAL,

Laura Codruţa Kövesi

 

 

 

 

 

 



[1] Udroiu, M.,  Dicţionar de drept penal şi de procedură penală, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 51